Sânt, mi se pare, cel din urmă

Sînt, mi se pare, cel din urmă ce-am mai rămas pe-aici demult un luptător pe-aceste ziduri ce-ntîia dragoste-o ascult. Cîndva, viteazul Neemia lupta aici nebiruit atunci aceste ziduri sfinte vuiau de-un cîntec fericit. Ce mulţi veneau pe-aceste uliţi, un gînd şi-o inimă atunci, cu săbii şi mistrii, un suflet jertfiţi acestei sfinte munci, ce steaguri fîlfîiau în aer, ce lungi coloanele cîntînd ce sărbători nemaiuitate, - erau aicea oarecînd... Atunci, de-aici ţîşneau izvoare ce-o lume-ntreagă adăpau şi toate drumurile ţării, spre patru zări, pe-aici treceau şi-o inimă arzînd, de aur, de foc ceresc şi de nectar îşi revărsa de-aici spre-o lume lumina dulcelui ei har. ... Şi-acum ce-amar pustiu e totul... domneşte numai sanbalat şi duhul lui ce cîntă-cîntă pe sfîntul templu dărîmat şi duhul lui ce cîntă-cîntă în timp ce piere tot ce-i sfînt şi Oastei îi rămîne numai un sfînt şi chinuit mormînt. O, duh al Oastei fericite, hai soarele să ni-l luăm şi lacrimile şi-amintirea şi tot ce-a fost - şi să plecăm şi numa-n noaptea de Rusalii, cu-o lacrimă şi-o floare-n vis să-ntoarcem nevăzuţi s-atingem mormîntul sfînt cum i-am promis!...