Îşi pleacă trupul fruntea

Îşi pleacă trupul fruntea spre-odihnă, mai uşor cînd sufletul îşi suie mai fericit Taborul şi ochii mai cu dulce ia bun-rămasul lor cînd dragostea mai albă îşi ia-mpletită zborul. Ce minunată-i crucea, de raze, ca un pod pe care trecem golul cel dintre lut şi stele ce cale fericită, ferită de-orice glod e calea rugăciunii şi lacrimilor grele. Ce rod ceresc răsare din ce-a fost mai arat de plugul suferinţei prin viaţa scrijelată ce nimb slăvit e-acela în flăcări aşezat pe fruntea crucii noastre cea mai cu greu purtată. Acum pot trece vama cernut şi cîntărit c-am fost trecut prin raze, am fost spălat cu rouă şi-nfăşurat în lacrimi - plecarea mi-am plătit şi-abia aştept să intru în casa mea cea nouă.