Când era credința bună

Când era credința bună mergea noaptea fără lună pe ninsoare și furtună numai să fie-mpreună pe-ntuneric și pe tină nu era nimic s-o țină. Erau frații peste munte și-i părea că-s ici la punte, erau frații peste țară și-i părea că-s ici afară, era rugăciunea lungă și-i părea că nu-i s-ajungă erau lacrimi nu știu câte, erau uși nezăvorâte, erau gânduri fericite, zilele numa-nsorite, ochii numai împreună, gândul numai voie bună. Dintr-o pâine cât era luau toți și s-ajungea, era casa plină-plină și tot mai doreau să vină. Era lumea cât un sat nu vedea nici un păcat. Căci din câți treceau pe prag Dumnezeu era mai drag... ... Dar de când credința moare nu mai merge nici pe soare. Vremea-i dulce, calea-i bună ea nu merge nici pe lună nu-i nici noapte, nu-i nici tină dar ea tot găsește vină. Frații-s numai peste vale dar ea nu-și mai face cale. Frații-s numai în grădină dar ea n-are timp să vină. Altul sufere și moare dar ea șade și n-o doare. Rugăciunea-i pare lungă lenevia i-o alungă, lacrimile-s tot mai rare ușa-i tot mai cu zăvoare, gândurile-s tot mai grele noaptea-i tot mai fără stele vorbele-s tot mai deșarte inima-i tot mai departe și din cât belșug s-ar strânge pentru Domnul nu s-ajunge. țara-ntreagă de-ar străbate n-ar vedea decât păcate. - Căci din câți se duc și vin Dumnezeu i-e mai străin...