Mergeam, cum spre Emaus
Mergeam, cum spre Emaus ce doi odată singuri
transfiguraţi de Taina-nvierii amîndoi,
- tot soarele-nserării se prelingea prin crînguri
ne-mbrăţişa fiinţa şi se topea pe noi.
A-noastre umbre-alături mergeau plutind pe rouă...
- am tresărit deodată privindu-le-amîndoi:
o Umbră Luminoasă mergea-ntre-a noastre două
păşea cu noi alături, şi Se oprea cu noi.
... În umbră şi-n lumină ne-am prăbuşit deodată
eram în cer şi cerul era în amîndoi!
- Cînd ne-am trezit pe lună, era tîrziu... şi toată
lumina de pe lume se adunase-n noi!