E toamna mea aproape
E toamna mea aproape, cad frunzele pe drum
cad unul după altul toţi anii mei de-acum,
ca umbrele se lasă ceva pe ochii-mi vii
ca bruma ce coboară pe tîmplele-argintii.
... Mă uit peste livada atîtor ani trecuţi:
toţi pomii goi de roade îmi plîng loviţi şi muţi,
au frunză multă încă, dar rod atît de rar,
ce veştedă li-e faţa şi gustul ce amar!
- Mă ruşinez de mine şi inima mi-o frîng
ce-aproape e culesul, - şi n-am nimic să strîng!...
E-adevărat că vara întreagă-au fost furtuni
şi grindină şi tunet şi noapte şi genuni
că florile şi pîrga mi-au rupt şi mi-au zdrobit,
că ramurile toate mi-au frînt şi le-a-ndoit,
că nu e loc să-mi fie întreg şi neatins,
că n-a cruţat prăpădul întregul meu cuprins,
că toată vremea-n care era să fi rodit
am fost amar şi crîncen călcat şi pustiit...
- şi totuşi prin aceasta nu-s dezvinovăţit
ce mult răbdat-au alţii şi ce mult au rodit!...
- O, dacă măcar toamna mi s-ar lungi senin
să-mi îndulcească urma atîtor ani de chin,
să-mi coacă măcar rodul mlădiţelor tîrzii,
să nu mă laşi Stăpîne atunci cînd ai să vii!