Cu pâinea mea

Cu pîinea mea crescută-n lacrimi, agonisită bob cu bob eu v-am hrănit cu dărnicie, cum face-o mamă sau un rob, pe masa voastră nelipsită de-atîţia ani stă ne-ncetat din ea, cu suflete flămînde v-aţi ospătat îndestulat prin lunga arşiţă-a pustiei şi-n anii foametei cumpliţi, din ea şi voi şi fiii voştri n-aţi încetat să vă hrăniţi... Dar eu cînd am venit odată, la voi, şi m-aţi recunoscut mărinimoşi, mi-aţi dat o coajă din pîinea voastră cea de lut nu v-o cerusem, dar mi-aţi dat-o căci, poate, vă simţeaţi datori eu v-am primit-o, dar în urmă, am regretat de mii de ori. O, de-aş putea să-ntorc fărîma de lut acelui ce mi-a dat de ce-ndelungă greutate m-aş uşura despovărat!... ... Voi toţi cîţi veţi avea pe masă şi-n casa voastră pîinea mea hrăniţi-vă cîntînd dintr-însa, îndestulaţi-vă din ea. Dar cînd vreodată voi mai trece prin poarta voastră, călător, lăsaţi-mă flămînd mai bine decît să mă priviţi dator!