La ceasul pocăinţei
La ceasul pocăinţei mă cercetez în tot
adîncul vieţii mele, şi fără părtinire
să-mi aflu orice vină, orice păcat să-l scot
să-l osîndesc, să-l leapăd, să-mi aflu liniştire.
... N-am otrăvit pe nimeni, dar buzele-mi de jar
şi ochii de dorinţe, n-au biruit ispite...
n-am omorît pe nimeni, n-am ars pe nimeni, dar
prea des şi cu plăcere am mers pe căi oprite.
Prea m-am temut de ochii tîlhari şi prefăcuţi
lumina cea din mine nu le-a învins trufia,
şi n-am luat în seamă duşmanii cei tăcuţi
nici vulpile mărunte ce-mi nimiciră via!
Prea multă nepăsare am dat la cele mici,
prea multă grijă celor ce le-am crezut de frunte
şi-azi văd că nu-i nimica de lepădat şi nici
nu sînt pe lumea asta păcate prea mărunte.
Nu-n orice timp blîndeţea smerită m-a-nsoţit,
iertarea şi tăcerea n-au fost mereu senine,
adeseori în noapte nu m-am sculat grăbit
să chem din drum străinul să-l ospătez la mine.
A stat atîta vreme pe uşa mea zăvor
şi n-am spălat picioare spre Domnul prăfuite,
n-am dat cu bucurie oricînd la cerşetor
prea slobozi mi-au fost cîinii prin curţile-ngrădite.
... La ceasul Pocăinţei mă cercetez în tot
şi-mi cer zdrobit iertare plecînd smerita frunte,
căci toate sînt păcate de moarte cîte-mi scot
iar cel mai greu e-acela că le-am crezut mărunte.