Napoia mea satano!

Napoia mea satano, departe de la mine voi umbre-ntunecate de vicleşug şi ură, nici revederea voastră să nu mă învenine nici numele să-mi vină în minte sau în gură. Doresc de-acum să seamăn în urma mea să crească atîta bunătate şi cînt şi rugăciune ca haruri să v-alunge, lumini să vă orbească să mergeţi în pustiuri, în gol şi-n uscăciune. Dar vai, cît încă-n lume umblarea mi-e pîndită veţi fi mereu tortura ispitei pentru mine, c-acestea-i ceasul vostru şi bezna mea cumplită în care-aveţi putere spre tot ce nu e bine. Să ştiţi însă că vine adînca depărtare a tot ce-i întuneric de tot ce e lumină şi-atunci ne va desparte o veşnică uitare gheena vă va-nghite eternă şi deplină!