Când gândesc la anii mei de-ntunecare
Când gândesc la anii mei de-ntunecare,
plini de zbucium, de tristețe și de chin,
mă văd singur ca-ntr-o lume fără zare
ca-ntr-o luntre fără cârmă-n larg de mare,
rătăcit și singuratic pelerin!...
Când gândesc la starea mea de altădată,
aruncat în fundul gropilor cu lei,
mă văd pradă la o ură ne-mpăcată
fără drept și fără glas și fără pată
chinuit închis și singur printre ei!
Când îmi vin în minte luptele trecute
cu izbânzile și-nfrângerile lor,
văd întregul preț al vieții petrecute
al durerii și-ncercărilor avute
pentru Numele în veci Biruitor...
și când văd prin toate cum a fost cu mine
cât de bun și cât de-aproape Domnul meu,
dându-mi pururi mângâierile-I senine
izbăvindu-mă din mâinile haine
și biruitor făcându-mă mereu.
- Toate gândurile mele, doar iubire,
împletite-n rugăciune liniștit -
se înalță printre lacrimi, mulțumire
peste ceruri, pân-Acolo, dăruire
Inimii ce fără margini m-a iubit!