De când n-ai plâns tu oare singur?
De cînd n-ai plîns tu oare singur meditînd
la viaţa ta pierdută, la feţele uitate
s-au dus, cu anii tineri toţi cei iubiţi pe rînd
şi tu stai tot mai singur cu crengi tot mai uscate?
De cînd n-ai plîns tu oare nici un păcat făcut
cu-atîta uşurinţă şi-atîta nepăsare
şi nu simţi cum pe suflet un munte ţi-a crescut
şi sufletul ţi-l trage în veşnica pierzare?
De cînd n-ai plîns tu oare stînd singur în genunchi
cu conştiinţa goală în faţa Judecăţii
ca aducîndu-ţi toate tăcerile mănunchi
să-ţi vezi păcatul contra iubirii şi-a dreptăţii?
O, stai acum şi plînge în seara asta grea
cînd plouă şi cînd toamna îţi spune de plecare
e poate cea din urmă... şi-n ce-ţi grăieşte ea
e taina-nţelepciunii cea veşnică şi mare.
Ce-ai strîns pîn-azi din lume, afară de dureri
şi-afară de minciună şi-afară de-amăgire?
- nici mîine n-o să-ţi fie nimic mai bun ca ieri
ia astăzi altă cale,
- cea înspre mîntuire!...