Ce vuiete-au fost!

Ce vuiete-au fost Doamne cîndva pe-acest liman pe unde-acuma cîntă senină bucuria ce mugete de valuri, ce-nspumegat duşman cu cîtă înrăire l-ameninţa mînia. Şi-acum cum totul-totul e liniştit şi blînd prin apele nălţimii cum cîntă rîndunele ce ne rugam odată cum s-a-mplinit pe rînd şi rana amintirii cum raze vin s-o spele. O, seara pe Tăcere cum cad cereşti cîntări mai moi ca untdelemnul alinului pe-o rană cum tremură de dulce lumina pe cărări cum picură pe inimi o tainică osană... - Dar numai Tu poţi şterge cumplitele-amintiri Iertare fericită, tăcută şi deplină cînd răni nemaiînchise zvîcnesc în izbucniri pe care nici un zîmbet din lume nu le-alină.