S-au dus demult

S-au dus demult cocorii voioaselor cîntări spre cine ştie care îndepărtate zări al Crivăţului aspru răsuflu i-a împins c-o prea grăbită iarnă în prea pustiu cuprins. S-au dus... şi ce tăcere solemnă a rămas de nu s-aude numai al lacrimilor glas s-au dus... şi-atîta vreme de-atuncea aşteptăm senina lor ivire din nou s-o-ntîmpinăm s-au dus, dar din lumina înaltului hotar o altă Primăvară ni-i va aduce iar şi iarăşi vor fi zile şi nopţi ca-n vremea cînd puteam cînta cu lacrimi sau lăcrima cîntînd. O, nu regret tăcerea de azi, căci fără ea ar fi lipsit atîta lumină-n viaţa mea că-n focul încercării tăcut şi lung şi-amar mi s-a făcut hotarul cunoaşterii mai clar mi s-a zidit statornic iubirea sănătos mi-a căpătat Frumseţea contur armonios şi limpede-Adevărul cu orizont divin mă-ndrumă-acum pe-o cale de nesfîrşit senin. Dar uneori mi-e parcă atît de dor să cînt ca-n marile zădufuri de-un val dorit de vînt mergînd fără cîntare de-atît amar de drum mi-atît de dor de-o clipă de dragoste acum. - O, vino Primăvară, alungă Iarna iar fă să-nceteze ploaia şi vîntul ei amar fă să se-mbrace cîmpul în florile-argintii fă glasul turturicii să zboare prin cîmpii fă grîul să rodească sub soarele voios fă viile-nflorite să-mprăştie miros să vină iar cîntarea în dragul ei hotar să-i revedem cocorii ivindu-ni-se iar!