O, suflet ce te-afunzi
O, suflet ce te-afunzi tînjind
în apele-ntristării grele
cît aş dori să te cuprind
cu mreaja-ndemnurilor mele.
Şi cît aş vrea să te atrag
cu ştirea ta sau fără ştire
legat cu glasul cel mai drag
spre-un dulce rug de strălucire.
Şi-ajuns acolo, descălţat
de-a firii vechi încălţăminte
să-ncepi să mergi străluminat
de-un foc nebănuit nainte.
Căci tu nici nu gîndeşti acum
cînd paşti trăirile mărunte
cîte minuni te-aşteaptă-n drum
şi cîte străluciri pe munte!