Tot cu mai puţine lacrimi

Tot cu mai puţine lacrimi mă îndepărtez de-un veac ce mă prea făcea să tremur şi mă prea silea să tac cînd prea jinduiam la soarta celor legănaţi aici şi n-aveam decît dorinţe după cele mult prea mici. Înţeleg azi tot mai tainic că păşim tărîm sfinţit unde trebuie-orice zîmbet cu sudoare ispăşit unde orice rîs se cere cu un plîns răscumpărat unde ca un fiu să-nvie este-un tată îngropat. Şi cu cît în tîmple-mi bate cineva mai des a-semn că mi-e mai aproape vremea către care mă îndemn cu cît văd pecetea sfîntă mai pe rare mîini şi frunţi mai adînc cinstesc lumina urmei drepţilor cărunţi. Şi mă plec cu-atît mai umil şi mă-nchin cu-atît mai mult cu cît cresc încredinţarea cît sînt de dator s-ascult şi cît sînt de dator să umblu în lumina care-o ştiu şi de care voi răspunde Dumnezeului Cel Viu!