N-am drept să stau
N-am drept să stau, nici să privesc în urmă
cît am un steag şi-un duşman înrăit
nu-n perii albi şi-n anii ce se curmă
ci-n jertfa mea s-arat, cît am trăit.
Vrăjmaşii vin năvală ne-ntreruptă
hotarul lor se-ntinde an de an,
şi rînd pe rînd cei buni căzură-n luptă
cu fruntea sus, cu faţa la duşman...
Tot mai grăbiţi trec anii înainte
şi-s tot mai rari vitejii luptători,
în loc de fraţi îmbrăţişăm morminte
jelind pe steaguri fără purtători.
... N-am drept să stau, nu m-ar primi la moarte
nici în pămînt şi nici în Cer ai mei
de n-aş lupta să treacă mai departe
solia lor, cum au adus-o ei.
- N-am drept să stau, o torţă-mi fac fiinţa
arzînd s-arat pericolul străin
să pot trezi eroic conştiinţa
în toţi ai mei, cîţi sînt şi cîţi mai vin...
- Cînd voi vedea că-nfrînt vrăjmaşul zace
şi-ai mei uniţi că merg desăvîrşit
abia atunci voi şti şi eu că-n pace
am drept să merg spre-odihnă liniştit!