Întunecarea

Şiroaie neoprite de lacrimi, mai fierbinţi mai grele şi amare vărsăm ca niciodată căci lespezi de durere şi munţi de suferinţi zdrobesc al nostru suflet bucată cu bucată. Vin una după alta mereu mai negre ştiri, vin una după alta mereu dureri mai grele, şi ceas cu ceas ne piere lumina din priviri şi pas cu pas ne pierdem puterile sub ele. Pe tot întinsul zării cîntarea a-ncetat s-aude numai plînsul mai tainic sau mai tare cu mîinile lăsate şi capul aplecat priveşte ca-ntr-o rană în suflet fiecare. Ieri cît de minunată şi dulce răsuna frumoasa Ta cîntare pe-ntinderea senină, azi curge numai sînge şi plîns din rana grea iar cupa suferinţii-i departe de-a fi plină. Ca peste-o vie scumpă cînd floarea leagă rod s-a năpustit furtuna pe scumpa Ta Lucrare şi-acum priveşte Doamne cum macină şi rod să-ntindă pustiirea, puteri nimicitoare. Frumoşii stîlpi căzură legaţi şi duşi pe rînd, frumoasele mlădiţe zac rupte şi zdrobite şi-acum priveşte Doamne cum pribegim plîngînd prin jalea şi pustiul ruinelor iubite... Zac harfele uitate alături pe pămînt noi unii lîngă alţii stăm muţi în grea tăcere frumoaselor speranţe săpatu-le-am mormînt şi-i moartă parcă iarăşi credinţa-n vreo-nviere.