Când era credinţa bună

Cînd era credinţa bună mergea noaptea fără lună pe ninsoare şi furtună numai să fie-mpreună pe-ntuneric şi pe tină nu era nimic s-o ţină. Erau fraţii peste munte şi-i părea că-s ici la punte, erau fraţii peste ţară şi-i părea că-s ici afară, era rugăciunea lungă şi-i părea că nu-i s-ajungă erau lacrimi nu ştiu cîte, erau uşi nezăvorîte, erau gînduri fericite, zilele numa-nsorite, ochii numai împreună, gîndul numai voie bună. Dintr-o pîine cît era luau toţi şi s-ajungea, era casa plină-plină şi tot mai doreau să vină. Era lumea cît un sat nu vedea nici un păcat. Căci din cîţi treceau pe prag Dumnezeu era mai drag... ... Dar de cînd credinţa moare nu mai merge nici pe soare. Vremea-i dulce, calea-i bună ea nu merge nici pe lună nu-i nici noapte, nu-i nici tină dar ea tot găseşte vină. Fraţii-s numai peste vale dar ea nu-şi mai face cale. Fraţii-s numai în grădină dar ea n-are timp să vină. Altul sufere şi moare dar ea şade şi n-o doare. Rugăciunea-i pare lungă lenevia i-o alungă, lacrimile-s tot mai rare uşa-i tot mai cu zăvoare, gîndurile-s tot mai grele noaptea-i tot mai fără stele vorbele-s tot mai deşarte inima-i tot mai departe şi din cît belşug s-ar strînge pentru Domnul nu s-ajunge. Ţara-ntreagă de-ar străbate n-ar vedea decît păcate. - Căci din cîţi se duc şi vin Dumnezeu i-e mai străin...