La țărmul mării mele atât de frământate
La țărmul mării mele atât de frământate,
ai apărut odată demult Iisus iubit,
vuia atunci furtuna cu valuri spăimântate,
dar Tu mi-ai spus Cuvântul și tot s-a potolit.
În nopțile tăcerii singurătății mele
ai răsărit odată Tu, Soare adorat
și toată zbuciumarea suspinelor din ele
s-a prefăcut cerește un imn înfiorat.
În vatra sărăciei pustiului din mine
Te-ai arătat odată Tu, Prietenul meu drag
și-n locul unde-atuncea plângeam printre ruine
Iubirea are-o casă cântarea are-un Steag.
Ce bine-mi este-acuma Preabunul meu Iisuse
dar uneori mai tremur de-un gând îngrijorat,
nu-mi mai aduce noaptea singurătății duse,
nu-mi mai lua seninul pe care mi l-ai dat!