Din norii toamnei
Din norii toamnei vînturi reci
cern stropi mărunţi de ploaie
şi desfrunziţii arbori goi
smerite crengi îndoaie.
De-un fir atîrnă într-un pom
o biată frunză moartă
privesc cum vîntul nemilos
o zbuciumă şi-o poartă.
Ce tristă-asemănare-mi fac:
- în vînt cu ploi şi ceaţă
ca zbuciumata frunză-atîrni
trudita mea viaţă!
Şi-ades de-atîtea frămîntări
greu plîns mi se desface:
- dezleagă-i Doamne slabul fir
şi dă-i odată pace!...
Iar clipa asta cînd va fi,
să-i fie fericită!
- să cadă-ncet şi liniştit
în Mîna Ta iubită!