Ah, când mi-aduc aminte

Ah, cînd mi-aduc aminte Doamne de tot ce mi-a rămas napoi... - cît de curînd s-au stins atîtea nădejdi înmugurite-n noi. Cît de curînd s-au şters atîtea iubiri aprinse şi fierbinţi, cît de puţin adevărate au fost a lor făgăduinţi. Cu cît de-amare deziluzii a lor credinţă-am îngropat, ce viitor clădeam pe ele - şi vîntul cum le-a spulberat. Vai ce curînd frumoşii muguri în inimi azi se veştejesc, ce schimbător, ce nestatornic e bietul suflet omenesc! Ce-adînc înşelătoare-i lumea şi cît sînt oamenii de mici; ce iute trece primăvara şi vine toamna pe aici! - Dar cît Îţi datorez eu Doamne că ştiu azi locul cel divin cu primăveri ce n-or mai trece cu toamne care nu mai vin!