Mormântul meu

Mormîntul meu cu ziduri grele, cu patru schelete de fier, cu şapte gratii ruginite şi-un strop îndepărtat de cer. Mormîntul meu! - Cu ce putere ai răscolit viaţa mea! Nu-i glas pe lume să-mi vorbească cum mi-a vorbit tăcerea ta! În vremea încercării tale am cunoscut durerea - ce-i, ce mare-i harul rugăciunii ce-adîncă e puterea ei. În noaptea zbuciumării tale aşa am suferit încît nu sînt străfunduri să măsoare adîncu-n care-am coborît! Dar nici nu-i culme însorită şi stări să poată aduna atîta strălucire cîtă mi-a luminat în noaptea ta. N-aş fi ştiut că pot fi lacrimi atît de-amare pe pămînt nici cît de-adîncă-i deznădejdea din lupta sufletului frînt. Dar nici n-aş fi aflat ce-aproape e Dumnezeu cu-adevărat de-acel ce-L cheamă, ca acolo cînd sufletul e-nmormîntat!... Mormîntul meu, cu ce lumină ai răscolit viaţa mea! - Nu-i glas pe lume să-mi vorbească cum mi-a vorbit tăcerea ta!