O, strop de cer

Cînd m-au închis trîntind în urmă cu zgomot uşa grea de fier, în noaptea grea, privea spre mine pe-un strop de geam, un strop de cer!... - O, strop de cer, în cîte rînduri spre tine mîinile-am întins, cînd sufletul zăcea-n durere zdrobit şi doborît şi-nvins! În cîte rînduri către tine s-a ridicat privirea mea cînd întunericul acela de nemaiîndurat părea! De cîte ori în stări supreme, cînd mii de duhuri mă-nvingeau legat şi doborît doar gîndul şi ochii a privi puteau! O strop de cer, cu ce putere şi har mă-nviorai atunci, ce linişte-mi dădeai în suflet cînd trupul se căznea în munci! O strop de cer, tu-ai fost solia Acelui care m-a iubit să ştiu, să simt că chiar şi-acolo El mi-a rămas nedespărţit. Cînd te-am văzut, din prima clipă, simţit-am recunoscător că sînt aici, dar nu sînt singur, - în Mîna Lui nu-n mîna lor!