Solia vieţii mele-apuse

Solia vieţii mele-apuse tot mai în greu cărarea-şi suie, cu bine-n Mîna Ta Iisuse sfîrşitul slujbei să şi-l puie! Ascult cum inima-mi se curmă în zbateri tot mai ostenite ca fîlfîirile din urmă a unei aripe rănite... Simt c-am ajuns la o răscruce, că mult trudita vieţii cale coboară-n liniştea ce-aduce sfîrşitul zbuciumării sale. Că fiecare fîlfîire e-o liniştită-apropiere de recea ţărnii înfrăţire de dulcea slavei înfiere. Simt cum se smulge-ncet din mine a firii frîntă rădăcină şi-n împăcarea care vine întregul cer mi se-nsenină. Uit zbuciumul şi-ndurerarea din lupta-n urma mea rămasă şi peste toate simt uitarea cum albă, ca un văl se lasă. Se şterge-ncet încet din mine pămîntul părăsit departe, cu toată lupta lui fierbinte cu toate urile-i deşarte. Nimic n-am contra nimănuie, nici gînd, nici dor de răzbunare, în toată inima mea nu e decît odihnă şi-mpăcare! Numai un dor rămas fierbinte spre voi cei dragi mă cheamă iară voi fiii fericirii sfinte voi neuitata mea comoară. Şi chiar din Porţile Divine spre voi îmi mai întorc privirea căci şi-n pămînt şi-n cer cu mine, întreagă eu vă duc iubirea!