Noapte în Gheenă

Ca umbra fioroasă a solului osîndei se lasă grea noptarea din zările pustii cu noi torturi să roadă scheletele flămîndei mulţimi de viermi, ori oameni, înmormîntaţi de vii. S-a dus o zi... ce bine-i cînd înc-o zi se duce, sfîrşeşte-un veac de foame, de chin şi de bătăi şi vine noaptea, noaptea - o de-ar veni sub cruce, să nu mai vezi doar foame şi groază-n ochii tăi. Baraca-i plină, plină... prin gropi şi prin noroaie pe jos, n-au loc, grămadă-s cu sutele trîntiţi zac unii peste alţii murdari şi uzi, o claie de putrede cadavre, de monştri-nvineţiţi! De-ţi vine-n gînd o clipă, în pragul adormirii, trecuta zi, -  te zgudui şi-o izgoneşti avar! Şi-n vis te roade-ntruna tortura-nchipuirii: vezi pîini, vezi mese-ntinse, şi cînd să mînci - dispar! Prin sîrme urlă vîntul cu ger şi cu zăpadă, vecinul nu mai geme, nici tremură ciudat! - Toţi sar cînd cade, lespezi, tavanul pe grămadă el nici tresare... doarme, adînc: - s-a liberat! Abia cînd se alină infernul gălăgiei abia atunci s-aude cîţi gem şi cum tuşesc, te înfiori privindu-i, ca-n spasmele-agoniei sînt oameni? dar n-au parcă, nimica omenesc! Plantonul doar mai mişcă tîrîndu-şi prin unghere o umbră uriaşă de schelet străveziu... Cum trece, parcă-i moartea ce numără-n tăcere cinci sute de cadavre închise-ntr-un sicriu. O Doamne, azi de-aicea vezi nimeni nu mai poate spre cer măcar să-şi nalţe nici gîndul cel mai mic! coboară-Te-n adîncul acesta Tu şi-l scoate fă totul doar Tu Singur, ei nu mai pot nimic!