De-ai avut nenorocirea
De-ai avut nenorocirea să-ţi legi inima de-o piatră
şi te-ai alipit de dînsa cu puterea ta întreagă
cheamă-o, cîntă-i, plînge, roag-o,
fă ce vrei,
dar niciodată
să n-aştepţi ca să se moaie,
să n-aştepţi să te-nţeleagă.
De-ai avut nenorocirea să-ţi legi inima de vîntul
nestatornic totdeauna, uşuratic, fără stare,
suferă, aleargă, cheamă-l,
înconjoară tot pămîntul
dar să n-aştepţi ca pustiul
să nu-ţi fie şi mai mare.
De-ai avut nenorocirea să-ţi legi inima de-o floare
care piere-n clipa care ai mai multă trebuinţă
poţi s-o uzi cu rîu de lacrimi,
s-o-ncălzeşti cu-a ta suflare
vei rămîne tot mai singur
cu-nşelata ta credinţă.
De-ai avut nenorocirea să-ţi legi inima de oameni
ai să plîngi,
dar niciodată nimănui să nu bagi vină
cînd pe căi îndurerate
mii de lacrimi ai să semeni
şi-a ta inimă călcată
nu va mai scăpa de tină.
Dar dac-ai avut în viaţă harul fără preţ de mare
să-ţi legi inima de Domnul,
s-afli dragostea-I curată
fericit va fi-al tău suflet
în odihnă şi-mpăcare
şi nici inima
nici ochii
nu-ţi vor plînge niciodată!