A trecut Iisuse vântul

A trecut Iisuse vîntul de-ndoieli şi de-ntrebări dar adîncurile mele uneori se mai frămîntă uneori mai pierd seninul şi mai vin acele stări cînd prăpăstiile mele mă-ntristează şi-nspăimîntă. Dar nu-i zbuciumul căutării în acest frămînt slăvit ci-opintirea năzuinţei de-a mă înălţa mai tare către zările divine ale-acelui cer suit din lumină spre-o lumină tot mai mare şi mai mare. Nu-i popas să mă reţină, nici ajuns la vreun hotar cînd avîntul mă avîntă mai departe şi departe, simt mereu în mine-ndemnul ce mă-mpinge iar şi iar fără preget, fără stavili, dincolo de orice moarte. Presimţirea-nfrigurată a răpirii sufleteşti mi-e ca teama-mbrăţişării cu puterile divine, însă greutatea slavei din trăirile cereşti nu-mi apasă ci-mi descarcă tot trupescul de pe mine. Ce milenii de lumină pot străbate-n duh cu-un gînd, cum să-Ţi pot găsi cuvinte şi cîntări de preamărire, care oare e hotarul unde-aş obosi cîntînd, cînd această veşnicie mi-este-un zbor prin strălucire?