O, cât de-amar

O, cît de-amar e ceasu-n care mai văd cum umbrele-mi cobor cînd mi se sparge de sub aripi seninul sfînt prin care zbor. Cînd mi-ntorc ochii dinspre-nalturi şi iar privesc înspre-adîncimi cînd ce-am lăsat m-ademeneşte din nou spre joase-ntunecimi! Cînd iar mă văd aproape-n mreaja a ce-am crezut demult că-i rupt, cînd pare gol tot ce-i deasupra şi-mi pare plin ce-i dedesubt... - De ce-i atît de-adînc în mine înfipt al firii bold amar, de cînd mă lupt să-l smulg şi-adesea îl simt din nou cum creşte iar. Iisuse, numai Tu-mi eşti Singur Dumnezeiescul Salvator, în ceasul meu amar în care mai văd cum umbrele-mi cobor.