E sărbătoare până-n cer

E sărbătoare pînă-n cer şi cîntă-ntreaga zare cînd se dărîmă-un gard de fier şi creşte-un cîmp de floare. E sărbătoare cînd un rău se duce pe vecie şi de ridică-n locul său un sfînt şi-o bucurie. E sărbătoare cînd sfîrşesc suspinul şi-ngrozirea şi-n locul lor se nasc şi cresc cîntarea şi iubirea. E sărbătoare şi cules cînd silnicia piere şi cei ce-au plîns prelung reies din noapte spre-nviere. E sărbătoare-n clipa cînd sfîrşeşte-o depărtare şi după ani şi ani plîngînd soseşte-o-mbrăţişare. E sărbătoare cînd, duios, cei dragi cu noi s-adună, - dar cea mai mare-i cînd Hristos cu-un suflet se cunună!