Din suprema contemplare

Din suprema contemplare aş dori la Cer să plec nici să simt vreo tremurare pragul sfînt cînd am să-l trec. Nici cea mai uşoară şoaptă să nu-mi tulbure-acel pas tot ce-n urma mea aşteaptă să-nţeleagă c-a rămas. În această adîncire în al păcii har suprem să nu fie nici privire nici îndemn din ce mă tem. Inima să-mi bată-n poartă la Iisus, cu trei tăceri după-aceea se despartă cu un gînd senin de ieri. De trei ori mi-a fost aproape inima de-acest hotar şi chiar cînd era să-mi scape dragostea mi-a-ntors-o iar. Dar acum cînd slava toată m-a luat spre-al ei şuvoi n-aş mai vrea să-mi fie dată nici o-ntoarcere-napoi.