Atâtea stele

Atîtea stele mincinoase în viaţa mea au răsărit şi către zări necunoscute să le urmez m-au amăgit. Am fost vrăjit de-a lor chemare şi glasul lor m-a fermecat pe căi pierdute şi străine prea-ncrezător eu l-am urmat. O, unde am ajuns pe urmă şi-n ce adînc m-am prăbuşit ce-am plîns nădejdile-nşelate şi drumul meu nesocotit! Şi totuşi le-am urmat nainte purtat de-un gînd, vrăjit de-un dor, atras de raza mincinoasă, crezînd în nemurirea lor. Dar cînd m-am pomenit în noapte şi mai adînc în greu păcat cu ce ochi - spăimîntaţi de groază să-mi lumineze-am aşteptat! Dar vai, din toate-aceste stele ce-n greu adînc m-au prăbuşit în noaptea zbuciumării mele nici una nu mi-a mai lucit. În bezna neagră-a deznădejdii eu singur m-am zbătut plîngînd o rază... o, măcar o rază de mîngîiere aşteptînd. Şi-atunci am ridicat spre Tine al deznădejdii plîns zdrobit - şi, Dumnezeul meu, Iisuse ce soare-atunci mi-ai răsărit! Ce soare mi-a umplut viaţa ce fericire mi-ai adus, scăpat acum pe veci din noapte Te cînt şi-Ţi mulţumesc Iisus!