Eram copil când prima dată

Eram copil cînd prima dată în luptă am căzut învins şi-n biata inimă curată urîte patimi s-au aprins!... În vîlvătaia lor nestînsă de-atunci am aruncat mereu întreaga bogăţie strînsă în taina sufletului meu. Comoara dragostei senine, frumseţea gîndului curat, curatele simţiri divine, în focul lor le-am aruncat! Frumoasa-mi nevinovăţie acolo-n el s-a mistuit, iar azi mi-e inima pustie şi-n suflet gol nemărginit! Dar cînd încep a înţelege al vieţii preţ de la-nceput un pumn de spuză se alege din tot ce-n suflet am avut! Printre ruinele iubite eu caut cu plîns îndurerat atîtea doruri mistuite de focul crudului păcat. Privesc cenuşa-mprăştiată şi-ndurerat m-aplec s-o strîng aceasta mi-e averea toată mă uit la ea şi plîng... şi plîng. - Iisuse, n-am decît suspine n-am nici o cale, nici un ţel, în suflet n-am decît ruine ce oare să-Ţi mai dau din el? Dar cred că Tu poţi iar aprinde chiar vatra inimilor reci, cînd cu iubirea Ta fierbinte spre ele-nduioşat Te-apleci! - O, suflă Tu şi-n spuza-ceie ce mi-a rămas din stinsul jar, mai este poate vreo scînteie şi poate s-o aprindă iar. Să ardă răul tot şi - mare - să crească focul sfînt încins, ca focul jertfei pe altare în veci puternic şi nestins!