Cântarea Roadelor
Cine sînt acei ce-nfruntă vremea atît de aspră şi de grea
arînd şi semănînd întruna batjocoriţi de cei din jur?
... Pe feţe stropii de sudoare
cu stropi de lacrimi se-mpreun
nici vîntul iernii nu le uscă,
nici ploaia verii nu le spală
doar soarele ce dogoreşte le schimbă-n ceva lucitor
de nu ştii dacă-s stropi de sînge
sau stropi de aur de Ofir...
La ce privesc aşa nainte spre Răsărit cu bucurie?
Spre unde-aleargă-aşa de grabnic
chiar dacă duc povară grea?
De ce aşa de tare-apasă pe plugul prea cu greu mergînd?
De ce trec aruncînd sămînţa
de-atîtea ori pe-acelaşi loc?
De ce pe boabe de seminţe cad boabe de pe fruntea lor?
Cînd seara este-atît de-aproape
de ce ei nu privesc napoi?
- Sînt cei ce seamănă cu lacrimi
pentru culesul cu cîntări!
Cine sînt acei ce-n braţe pline culeg lumină şi comori?
A-cui sînt cîntecele-acestor frumoase roade
dulci şi mari?
- Căci pînă peste tot hotarul întins, răsună voioşia
atîtor vii, livezi şi lanuri,
cu largi arome de belşug!
- Sînt fraţii mei de ger şi jertfă,
de crez şi cer
de plug şi plîns
cu care-am semănat alături
şi-aş vrea alături să culeg...
- Stăpîne-al Roadelor Eterne,
doresc să-Ţi cer să-mi dai la urmă
cîntarea celui ce culege un rod prin muncă cîştigat
de-acolo chiar de unde nimeni n-a mai crezut
decît el singur
nu numai pentru că acolo a plîns şi-a suferit ca nimeni
ci pentru că-a crezut atuncea,
cînd nimeni alţii nu credeau!