O, cântecele-acestea

O, cîntecele-acestea nu-s porumbei zglobii împrăştiaţi în soare pe-un cer de primăvară nici şopot de izvoare cu unde azurii nici cîntec lin de clopot din tainic ceas de seară. Ci-s gemete amare din umbrele cu dungi sînt şiroiri de lacrimi prelinse sub zăbrele şi scrîşnete de lanţuri cu tînguiri prelungi din anii cei prea negri, prea mulţi şi grei, cu ele. Iar şoaptele frumoase din tot ce-am şi cîntat sînt clipele prea rare cînd sfînta fericire s-a-nduioşat o clipă trecînd şi mi-a lăsat sau mi-a părut că-mi lasă un zîmbet de iubire... ... O, cît doresc de tainic şi de-nsetat un veac şi-o lume fără lanţuri şi fără-ngrijorare să scap de amintirea trăită şi să-mi fac o altfel de viaţă şi-o altfel de cîntare. Să-mi uit pe veci trecutul de spaime şi coşmar cu vinovate-ntoarceri prin visurile mele şi umbrele satanei cu gheare de pîndar... pe veci să mă despartă un zid ceresc de ele!