O, dragoste zdrobită ce mă primești acasă
O, dragoste zdrobită ce mă primești acasă
acum, când vin din țara unde-am plecat nebun,
nu merit nici inelul, nici locul de la masă,
nu, Doamne, că doar plânsul mai este-n mine bun!
O, casă părintească spre care-ntorc cu jale,
– în zdrențele acestea cum să-ndrăznesc să vin,
mi-a ars de dor ființa de toate ale tale,
dar sunt acuma altul – nu mă privi străin!
O frați mai mari, voi care n-ați părăsit Lucrarea
– nu m-alungați, primiți-mi al pocăinței glas,
nu vă-ntristați că Tatăl îmi dă îmbrățișarea,
eu am fost rău, dar Tatăl tot Tatăl a rămas!
O slugi rămase bune, nu mă priviți cu ură,
ci pregătiți-mi haina și masa de ospăț,
– de inima de Tată, de dulcea ei căldură,
de dragostea zdrobită nădejdea mi-o agăț!