Ce-Ți voi spune oare Ție
Ce-Ți voi spune oare Ție,
Dulce Preaiubitul meu,
când odată o să fie
să fim numai Tu și eu?
Care oare-ar fi cuvântul
ce-o să-l pot rosti uimit
cuprinzând tot simțământul
cât, trăind, Ți l-am sfințit?
Cum o să-mi înalț spre Tine
din al Porții Slavei Prag
ochii tremurând în lacrimi
– cu sfială, ori cu drag?
Cum o să răspund Privirii
care-mi va pătrunde tot,
am să pot grăi o vorbă
– sau nici una n-am să pot?
Ce-o să pot să spun privindu-Ți
semnul rănilor arzând,
oare-am să le văd și-acele
de la mine oarecând?
O să știu vreo mulțumire
pentru câte mi-ai făcut,
sau o să-Ți grăiască numai
plânsul șiroind tăcut?
Oare n-ai să-mi ceri talanții
care mi i-ai dat – și nu-s,
oare n-ai să-ntrebi de rodul
care trebuia adus?
Fi-mi-va oare-ndreptățire,
fi-mi-vor dezvinovățiri
sau ce am să-Ți aflu oare
într-o clipă din priviri?
Doamne, toată-ndreptățirea,
de vreun grai aș mai avea,
cred c-ar spune-atuncea numai:
«Te-am iubit!»
– și voi tăcea!…