Când stai la umbra deasă

Cînd stai la umbra deasă, nu-ţi pese de arşiţă, şi nici gîndi la sete cînd stai lîngă izvor, ferice e mlădiţa îngemănată-n Viţă şi capul ce se-apleacă pe-un umăr iubitor... Ce dulce e răcoarea cînd umbra-i miresmată ce dulce te alină izvorul ne-nceput ce dulce-i rugăciunea de dragoste-nălţată, - şi binefăcătorul rămas necunoscut... Acolo, doar acolo e binecuvîntare unde iubirea-i sfîntă şi duhul ei curat, acolo noaptea-i zîmbet, iar ploile-s cu soare şi orice rod e dulce, înalt şi-adevărat. Rămîi mereu acolo, - şi n-ai să-nfrunţi arşiţa ca pomul veşnic verde sădit lîngă izvor, - cînd tu cu Ea eşti una te face rodnic Viţa şi nu-i mai rai pe lume, ca sînul iubitor!