Lângă crucea răsturnată

Lîngă Crucea răsturnată dintr-un sat, am văzut un Om odată stînd cu Faţa-n Mîini lăsată şi cu Fruntea întristată şi plîngea de parcă toată lumea s-a-necat. M-am oprit atunci din cale lîngă El lacrimile-I curgeau vale, printre degete în poale îţi venea să-I plîngi de jale, Călător sărman pe cale Singurel. Cînd I-am zis să nu mai plîngă, m-a privit duios, a pus Fruntea-n Mîna stîngă şi-a-ncercat din ochi să strîngă ca şi cum ar vrea să frîngă lacrima ce curgea lîngă cruce jos. Ochii Lui ca ceru-albastru de senini, povesteau de-un greu dezastru ce-a-ndurat Acel Sihastru pogorît din ceru-albastru sub o umbră de jugastru, prin străini. Faţa-I era albă toată, ca de crini, dar albeaţa ei curată, Sîngele-o brăzdase toată şi-a Lui Frunte-nsîngerată Îi era încununată numa-n spini. Iar în palme şi-n picioare, răni de cui... O, - atunci plin de mirare mi-am adus aminte care e Străinul din cărare, - cînd mă-ntorc, o Doamne Mare, nu-L văzui. Au trecut de-atunci la vale anii grei, spinii şi-au cernut petale peste locul cel de jale, şi n-au fost pe-acea cale, pe la crucea cea din vale paşii mei. Dar trecînd mereu prin sate şi prin lunci, cînd văd crucile uitate ani şi ani stînd răsturnate, mie-mi pare că pe toate stă Iisus, plîngînd în coate ca atunci...