Am fost o harfă - 2
Am fost o harfă plîngătoare
sortită-n faptul unei seri
pe-a mele strune călătoare
să plîng a dragostei dureri.
Cu mîna-i, soarta mea pribeagă
de-un spin uscat m-a atîrnat
să-mi fie zbucium viaţa-ntreagă
şi-n plîns să-mi fie-al meu cîntat.
... Era o dulce primăvară
şi vîntu-n frunze adia,
atunci cînd eu întîia oară
am început cîntarea mea.
În razele de dulce soare
şi-n caldele-adieri de vînt,
iubirea lumii trecătoare
am început voios s-o cînt.
Pe fragedele mele strune
nestăpînitele porniri,
sălbatic au pornit să-şi spuie
cîntarea tristei lor iubiri...
Era pe-atuncea altă viaţă
şi-ai tinereţii alţi fiori
iar spinii lor ce azi mă-ngheaţă
erau amăgitoare flori.
Dar după-acele clipe bune
lungi vremuri grele au venit
şi-nvîrtejirile nebune
de ramuri goale m-au izbit.
Şi-a mele strune descordate
în întunericul tîrziu,
cu note triste şi ciudate
sunau a jale şi-a pustiu.
Atunci în viscole de iarnă,
cu spinii aspru căpătîi
pe-a mele corzi a prins s-aştearnă
durerea, psalmii ei dintîi!