Şi anii m-au străpuns

... Şi anii m-au străpuns întruna cu spinii goi, izbiţi de vînt cînd, notă după notă, struna mi-a plîns al suferinţei cînt. Cînd toamne reci veneau - şi bruma rărea iar codrul meu frumos, pierdusem tot, - strînsesem numa podoaba mea căzută jos. Şi anii lunecînd la vale din harfa mea uitată-n spin, am scos doar cîntece de jale, de deznădejde şi suspin. Dar într-o dulce primăvară cînd codru-i plin cu muguri deşi cînd lumea se-mbrăcase iară în floarea albă de cireşi. O Mînă mi-am simţit pe strune şi cerul s-a lăsat pe lunci şi-un cînt pornit-a să răsune cum nu cîntasem pînă-atunci. Acele Degete preasfinte ce se-ntrupară din senin, din strune mi-au pornit s-alinte un psalm Dumnezeiesc şi plin. Şi alţi ani legănară-ntruna al melodiei sfînt ecou, cînd dulce inima şi struna mi-aveau acum un cîntec nou. Din clipa cea de mîngîiere am stat mereu în spini şi-apoi, dar n-am mai plîns a mea durere şi-a mele omeneşti nevoi. Ci-n vremuri grele de furtună cînd inima-mi plîngea nespus, am pus pe renăscuta strună numai cîntări pentru Iisus.