Cruce veche

Cruce veche dintre drumuri părăsită şi uitată, ce duios mi-aduci aminte viaţa mea de altădată... Ce duios mi-aduci aminte cîte primăveri senine din uitata mea pruncie mi le-am petrecut cu tine. Aplecată într-o parte te-am ştiut de-ntîia dată, cu Iisus, părînd aievea, trist privind la lumea toată. ... Cînd apoi durerea-mi mare m-a oprit pe drum pribeag, lîngă tine ca un prieten răsărea un pui de fag. Mai tîrziu o toamnă rece într-un timp cu vînt şi ploi te-a plecat spre fagul prieten să daţi mîna amîndoi... Astăzi cînd din nou Trecutul pe-al prunciei drum m-aduce ne mai întîlnim odată sfîntă şi străină cruce. Fagul tău e rupt de vînturi ori de-o mînă mai barbară iar tu stai şi mai străină lîngă vechiul drum de ţară. Îmi lipesc de tine gîndul şi cu inima-ntristată îţi ascult din nou cuvîntul care mi-l spuneai odată. - De Iisus Cel Bun din cuie şi de oameni fără lege şi de tot ce eu atuncea nu puteam a înţelege. - Dar acum cînd şi pe mine tot aşa amar m-aduce, înţeleg atît de bine plînsul tău, străină cruce. Am fost şi eu singuratic şi străin prin lumea largă, aşteptînd o mînă dulce care lacrima să-mi şteargă. Dar nici mie, ca şi ţie n-a fost nimenea să vină în necaz şi-n pribegie cu o inimă senină. N-am aflat nici eu pe lume un cuvînt de-mbărbătare pretutindeni numai ură şi dispreţ şi nepăsare... Şi-am venit Iisus, la Tine să rămîn pe viaţa toată, amîndoi pe-aceeaşi Cruce şi ştiută - şi uitată...