La moartea unui prieten

Cînd l-am întîlnit în urmă era toamnă grea, tîrzie, şi cădea de ploi şi vînturi frunza galbenă de vie. La spital pe-un pat de scînduri, se sfîrşea uitat de lume, a lui suflet plin de vise, de chemări fără de nume. Am stat mult atuncea singuri, însoţind durerea noastră cînd cînta a jale vîntul prin salcîmii din fereastră. Şi în ochii-amîndurora, tainic izvorîse plînsul cînd l-am sărutat pe frunte - şi m-am despărţit de dînsul. A venit pe urmă iarna, cu furtuni şi zile grele, şi eu am plecat departe dus de soarta jertfei mele. ... În curînd din depărtare mi-a venit vestea-ntristată visătorii ochi albaştri se stinseseră deodată. M-a durut, l-am plîns din suflet şi viaţa lui sfîrşită mi-a îndurerat iubirea pentru veci ne-nlocuită. Ochii-mi plîng şi-acum în lacrimi, arde inima-n bătaie cînd îmi reamintesc de tine dragă frate Nicolae. Cînd gîndesc la despărţire, la salcîmii din fereastră şi la tot ce-a fost din Domnul în copilăria noastră. Şi de cîte ori iubirea mi te-aduce prin suspine eu mă rog din suflet frate către Domnul pentru tine. Şi-aştept Marea Înviere de la care pe vecie vom putea reface-n ceruri dulcea noastră prietenie.