Se lasă înserarea
Se lasă înserarea şi-n blîndul asfinţit,
chemările de clopot coboară liniştit
e-atîta sfîntă pace prin văi şi peste sat
şi tainice îndemnuri mă cheamă la-nchinat.
Un glas ceresc şopteşte în sufletul meu iar
să merg să-mi plec genunchii să plîng lîngă altar.
Să mergem la Vecernie, îmi chem truditul gînd
să cerem îndurarea Părintelui Preablînd
şi peste tot amarul ce-n suflet am adus
să cerem îndurarea Preabunului Iisus.
Şi paşii grei mă poartă, sfioşi şi osteniţi,
să cad în faţa Celui ce-ajută pe trudiţi.
Răsună încăperea sfinţitului Lăcaş
de zgomotul căderii truditului meu paş
mi-aprind sfios lumina şi cad lîngă altar,
plîngînd cu lacrimi calde, mă rog sfios şi rar.
În fumul de tămîie, în plînsul de lumini
atît de blînd e Domnul, încununat de spini
din chipul care-atîrnă pe vechiu-i conostas
cînd ruga mea se-nalţă şi tremură în glas.
... Ascultă Doamne plînsul umilului Tău sclav,
mi-e inima rănită şi sufletul bolnav
aş vrea în mine iarăşi iubirea Ta s-aprind
ca para lumînării ce arde pîlpîind.
Şi-n inima-ngheţată căldura Ta s-o strîng
cu lacrimi calde pururi, la Crucea Ta să plîng
şi-ngenuncheat nainte-Ţi Preabunul meu Stăpîn,
în sfîntă ascultare de Tine să rămîn
ca Tu să-mi mîngîi dulce în orişice necaz
a-mele răni din suflet şi plîns de pe obraz.
Sînt Doamne ca o frunză desprinsă de pe ram
şi Bun ca Tine-n lume pe nimeni nu mai am
auzi-mă Iisuse, cînd mîinile-mi întind
şi lacrimile vale pe-obraji mi se preling!