Şuierând a jale, vântul

Şuierînd a jale, vîntul zboară singur prin livadă, plîng în urma lui cireşii lacrimi albe de zăpadă. Se-ncovoaie trist, castanul peste banca cea pustie unde odihnea odată dusa mea copilărie. Mai trăieşte-n săpătură pe speteaza ei un Nume Numele Tău scris Iisuse pînă n-am plecat în lume... Lemnul e-nvechit de vreme iar pe scîndura crăpată, ca-ntr-o taină se mai vede Numele săpat odată. - Doamne, oare nu-i asemeni şi-a mea inimă, pe care Numele Tău Sfînt, odată era scris cu-nflăcărare? Cînd Te-ntorci să vezi Iisuse locul Tău plăcut, odată oare nu-Ţi vezi cu tristeţe dragostea înstrăinată? - Doamne, sapă mai puternic al Tău Nume peste mine, să nu-L poată şterge nimeni în orice necaz m-ar ţine!