A căzut murind o frunză
A căzut murind o frunză
cea din urmă
din arin,
plînsul vrînd să şi-l ascunză
cu o urmă
de suspin.
Eu privindu-i legănatul
din al serii
rece zbor
tainic m-a cuprins oftatul
şi-al durerii
vag fior.
Doamne, vine toamna vieţii
să m-ascunză
sub mormînt
cum a dus puterea gheţii
biata frunză
la pămînt.
Plînsul inimii ce geme
stînd de-o parte
mi-l ascult
ca pe-un glas din altă vreme
de departe
de demult.
De-aş fi frunza care zboară
nu m-ar paşte
gînd amar,
că aş şti că-n primăvară
m-aş renaşte
frunză iar...
Însă nu-s şi moartea vine,
vlaga-mi toată
jos căzu,
şi nu-i nimeni lîngă mine
Doamne, Tată,
numai Tu.
Din scînteia de iubire
care nu mi-e
stinsă-n piept
fă o Doamne-n Nemurire
crin cu nume
alb şi drept.
Iar cînd lutu-mi în neştire
o s-aştepte
-al morţii ger,
primăvara de iubire
să mă-ndrepte
către Cer...
Să mă nasc pe totdeauna
pentru Ţara
fără chin,
precum frunza naşte-ntruna
primăvara
în arin...