Doamne, dorul meu de-acum

Doamne, dorul meu de-acum cum l-aş spune - şi n-am cum că-i o stare şi-i un drum între flăcări şi-ntre scrum între soare şi-ntre vînt între lacrimă şi cînt - e tăcere şi-i cuvînt şi-altceva cu mult mai sfînt. Parcă-i jos cît nu cobor parcă-i sus cît n-am să zbor înnoptat şi luminos de-mi apleacă ochii-n jos parcă-i fir de soare strîns şi din cîntec şi din plîns înspre zori şi-nspre apus şi-nspre ceva mai de sus. Dar e mare şi e mic de nu-l pot opri-n nimic nici în taină, nici în har ci mi-ar umple-un nehotar între zare şi-ntre vis între soare şi abis şi mă leagănă înalt într-un cer şi celălalt. Doamne, dorul sfînt de-acum nu Ţi-l pot cuprinde-altcum căci din cîte Ţi le spui toate e şi toate nu-i cum Ţi-e Numele tăcut şi ştiut şi neştiut cum Ţi-e graiul Tău ales şi-nţeles şi ne-nţeles.