Ispita îţi întinde
Ispita îţi întinde paharul otrăvit
tu dacă-l iei, ştiindu-l, nu meriţi osîndit?
Mustrări de conştiinţă venite prea tîrziu
nu-s oare rugi amare strigate în pustiu?
În goana dup-a lumii plăcere şi păcat
nu-i oare-ascuns suspinul cel veşnic şi-nfocat?
În ziua azi pierdută, în harul cel respins
nu-i viermele cel veşnic şi focul cel nestins?
În semenul pe care îl rîzi şi-ţi pare rău
nu-i oare-un fiu al Celui ce spui că-I Tatăl tău?
Nu-i oare nebunie să mergi spre iad şi-un pas
cînd nu ştii pîn-acolo cît pic ţi-a mai rămas?
Nu-i oare cel mai mare păcat şi rău cînd ştii
că-ntîrzierea-i moarte... şi totuşi să-ntîrzii?