Când ochii storşi

Cînd ochii storşi de lacrimi privesc în gol departe şi nu mai vezi pe nimeni din cîţi îţi trec prin faţă o, cine-ţi umple-n suflet un gol lăsat de moarte şi cine-ţi dă privirii o rază de viaţă? Credinţa, doar credinţa ea-i singura putere ce mîntuie fiinţa prin Cruce spre-nviere. Cînd frînt ţi-aduni tristeţea ca cioburile sparte din viaţa răvăşită de-a urii vijelie o, cine-ţi mai întoarce nădejdile din moarte şi cine-ţi dă vieţii o nouă temelie? Cînd lupta ţi-e pierdută şi zările-s deşarte iar gheara disperării viaţa ţi-o sugrumă o, cine-ţi mai aduce o mîntuire-n moarte şi cine înspre-o altă iubire te îndrumă? Credinţa, doar Credinţa... ea singură împarte viaţa, despicînd-o în două pe vecie o parte prin nădejde nălţînd-o peste moarte iar cealaltă dînd-o iubirii pe vecie.