Nu pot să tac!
Nu pot să tac... O sfîntă pară îmi arde inima mereu
dac-aş tăcea aş şti că merit să mă alunge Dumnezeu.
Nu pot să tac cînd Adevărul să-l apăr şi să-l spun mă vrea
puterea lui nu-i chin nici aur s-o-ntreacă-n conştiinţa mea.
Nu pot să tac cînd văd vrăjmaşul stricînd Lucrarea lui Hristos
cînd văd pierind nevinovaţii şi-l văd rîzînd pe mincinos.
Nu pot să tac văzînd dreptatea călcată de-al trufiei plac
cînd văd iubirea pîngărită nu pot să tac, nu pot să tac!
Nu pot să tac chiar dacă încă de mulţi sînt socotit nebun
ştiu bine că soseşte ziua s-adeverească tot ce spun.
... O, n-am uitat cît preţ de sînge şi chin am dat că n-am tăcut
că nu-i pe trupul meu vreo parte să n-aibă-un semn de răni făcut!
Şi n-am uitat că poate încă urzi minciuna răul plac
ştiu calea Golgotei... şi totuşi nu pot să tac, nu pot să tac!
Că de-aş tăcea, cumplita pară a tot ce tac deşi-am ştiut
mi-ar arde veşnic conştiinţa, şi-aş merita căci am tăcut.
Şi n-am să tac, ci pîn-la moarte striga-voi graiul cel ceresc
mai greu e chinul conştiinţei ca orişicare chin lumesc!