Ce alb și sfânt mi-a fost veșmântul ce-ntâia dată l-am primit
Ce alb și sfânt mi-a fost veșmântul ce-ntâia dată l-am primit,
//când m-am întors plângând acasă și eu ca fiul rătăcit!... //(bis)
Dar azi, privind la el cu jale, îmi plânge sufletul durut.
//Cum s-a-nvechit... Și cum arată prin anii mulți care-au trecut... //(bis)
Așa păreri de rău mă-ncearcă și plâng cu sufletul zdrobit
//că n-am păzit cu vrednicie veșmântul alb ce l-am primit. //(bis)
Mă rușinez, Iisuse Doamne, de-a' mele greșuri și păcat.
//De-ar fi să pot 'napoi întoarce, cum l-aș păzi de-acum curat! //(bis)
Cum aș veghea să-mi port întruna veșmântul alb, mereu frumos,
//să fie ca și-n ziua-n care cu drag mi l-a-mbrăcat Hristos. //(bis)
O, Doamne, lacrimile mele Îți cer ca Sângele Tău Sfânt
//să-l spele și să-l facă iarăși ca-ntâia oară-al meu veșmânt… //(bis)