Când l-am întâlnit în urmă era toamnă grea, târzie
Când l-am întâlnit în urmă era toamnă grea, târzie,
și cădea de ploi și vânturi frunza galbenă de vie.
La spital pe-un pat de scânduri, se sfârșea uitat de lume,
a lui suflet plin de vise, de chemări fără de nume.
Am stat mult atuncea singuri, însoțind durerea noastră
când cânta a jale vântul prin salcâmii din fereastră.
Și în ochii-amândurora, tainic izvorâse plânsul
când l-am sărutat pe frunte - și m-am despărțit de dânsul.
A venit pe urmă iarna, cu furtuni și zile grele,
și eu am plecat departe dus de soarta jertfei mele.
... În curând din depărtare mi-a venit vestea-ntristată
visătorii ochi albaștri se stinseseră deodată.
M-a durut, l-am plâns din suflet și viața lui sfârșită
mi-a îndurerat iubirea pentru veci ne-nlocuită.
Ochii-mi plâng și-acum în lacrimi, arde inima-n bătaie
când îmi reamintesc de tine dragă frate Nicolae.
Când gândesc la despărțire, la salcâmii din fereastră
și la tot ce-a fost din Domnul în copilăria noastră.
Și de câte ori iubirea mi te-aduce prin suspine
eu mă rog din suflet frate către Domnul pentru tine.
Și-aștept Marea Înviere de la care pe vecie
vom putea reface-n ceruri dulcea noastră prietenie.